BBCRomanian.com | Ştiri | Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei"

A doua parte din seria consacrată în 2006 personalităţii lui Ion Antonescu, rolului său în istoria României şi modului în care îşi asumă România secolului XXI acest rol.

EPISODUL 2:
DE LA “TRECEŢI PRUTUL” LA “OPERA DE CURĂŢIRE TOTALĂ DE EVREI”

La 22 iunie 1941 Germania declanşează atacul împotriva Uniunii Sovietice iar România se alătură “războiului sfânt”, cum e numit în epocă, sperând să recupereze Basarabia anexată cu un an înainte de Rusia.

De la Pactul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, în virtutea căruia cele două mari puteri îşi împărţiseră Polonia şi alte teritorii, şi-n urma căruia România pierduse cam 30 la sută din propriul teritoriu, trecuseră aproape doi ani.

Pentru Hitler, Pactul Ribbentrop-Milotov fusese mai degrabă o manevră de tergiversare, până la semnalul unui război menit să câştige spaţiu vital şi resurse şi să anihileze un stat comunist şi pe evreii lui.

Finlanda, Ungaria, Italia, Slovacia şi Croaţia iau şi ele parte la ofensiva declanşată la 22 iunie.

Mulţi istorici atrag atenţia că Ion Antonescu s-a alăturat Germaniei şi în războiul ei rasial: câteva zile mai târziu, are loc pogromul de la Iaşi.

La 27 iunie 1941, Ion Antonescu i-a ordonat, la telefon, comandantului garnizoanei Iaşi “evacuarea populaţiei evreeşti (…) totală, inclusiv femei şi copii.”
În aceeaşi zi, un alt ordin special al lui Ion Antonescu a fost transmis de Siguranţă poliţiei ieşene. El cerea percheziţionarea locuinţelor evreilor, bănuiţi că ar avea “dosite arme şi muniţiuni”.

În Iaşi se instalează o adevărată psihoză antisemită: evreii sunt acuzaţi în bloc de “colaborare cu inamicul sovietic, semnalizare către avioanele de bombardament ale acestuia, atacuri armate”.

Urmarea: în 28-29 iunie sute de evrei au fost ucişi pe străzi sau în propriile case, sute au fost adunaţi şi apoi împuşcaţi. Morţii s-au numărat cu miile.

Alte mii de evrei ieşeni au fost urcaţi în trenuri de marfă, cu destinaţia Călăraşi şi Podul Iloaiei, în vagoane supraaglomerate, închise, fără apă şi hrană. Trenurile au circulat pe aceleaşi rute timp îndelungat. Se mai opreau, în unele staţii, unde erau descărcaţi morţii.

Veteranul de război Ştefan Cucu se afla la Târgu Frumos, şi a asistat aici la descărcarea cadavrelor. El povesteşte că, din pricina căldurii, unele trupuri intraseră în putrefacţie şi, odată mişcate, pur şi simplu plezneau.

Potrivit ultimelor cercetări istorice, pogromul, urmat de cursele în cerc ale trenurilor morţii pornite de la Iaşi a făcut peste 14.000 de victime.

Una din multele teze vehiculate în cazul Iaşi e că responsabilitatea le-ar fi aparţinut mai ales germanilor sau cel mult autorităţilor militare şi publice locale. Fapt e că autorităţile române au colaborat cu Wehrmacht-ul din România, şi comandanţii corpului 30 al armatei germane din Iaşi. Însă implicarea şefului statului, prin emiterea ordinelor, rămâne, atrag atenţia mulţi istorici, şi ea, un fapt.

Cruzimea faţă de evrei şi-a avut două justificări în epocă. Prima: mitul “iudeo-bolşevismului”, extrem de răspândit în epocă, care îi asimila în bloc pe evrei cu comunismul. În realitate, evreii erau reprezentaţi în proporţie de 18% în micul Partid Comunist din România, constituind aici al treilea grup etnic, după maghiari şi români.

A doua justificare: presupusa neloialitate faţă de România, în iunie 1940, la retragerea militarilor români din Basarabia.

Sovieticii nu le dăduseră atunci românilor răgazul unei retrageri ordonate şi demne. Au avut loc atacuri ale militarilor sovietici şi incidente izolate - hărţuire, umilire, uneori chiar ucidere a unor militari români. Incidentele au fost însă exagerate în unele cazuri de comandanţi militari care şi justificau incompetenţa, chiar fuga din unitate, dând vina pe “evreii din localitatea X sau Y”, iar alteori, după cum au dovedit cercetări ulterioare, au fost pur şi simplu inventate.

Un lucru e sigur: în opinia lui Antonescu, făcută publică într-o faimoasă scrisoare, pentru asta trebuia să plătească întreaga populaţie evreiască a locului.

În urma unui ordin secret de “curăţare a terenului” dat “administraţiei dezrobitoare”, într-o primă fază, unităţi şi româneşti şi germane, asistate de brigăzile mobile SS Einsatzgruppe D au operat execuţii sumare ale evreilor din Basarabia şi Bucovina, adunându-i pe supravieţuitori în ghetto-uri – o noutate pentru România - şi lagăre de tranzit.

Populaţia evreiască a Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi un număr comparativ mai mic de evrei din Vechiul Regat, în principal din Moldova, pe care Antonescu dorea să o “mai cureţe” etnic, iau calea deportării.

Românii au operat într-o primă fază aşa-numite “deportări pripite” dar luptele continuau, iar Transnistria – adică bucata de teritoriu ucrainean dintre Nistru şi Bug – nu era oficial a României – aşa că germanii au întors din drum unele grupuri de evrei. Mulţi au murit de epuizare şi foame făcând drumuri în cerc.

În genere, dezordinea administraţiei româneşti a generat adesea protestele germanilor.

Vor fi reluate deportările, cu ordine oarecum mai precise – fără liste nominale, ci pe “grupe strict numerice” şi , pe trasee, cu gropi din 10 în 10 km, pentru cei care nu pot ţine pasul.

“Am să fac o o operă de curăţire totală de evrei” promitea Antonescu în şedinţa de guvern din 5 septembrie 1941.

Şabs Roif are 77 de ani. Povestea lui o reflectă pe cea a evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, ajunşi în Transnistria. Din satul lui, Duruitoarea Veche, unde jandarmul local îi protejează pe evrei, Şabs Roif ajunge cu familia în lagărul temporar de la Râşcani, apoi la Mărculeşti.

Am pornit împreună la drum, încercând să refacem o parte din traseul de acum 65 de ani al deportării.

La Cosăuţi, facem popas. Şabs Roif povesteşte cum doi militari români i-au ordonat să se alăture într-un grup destinat execuţiei. Au fost împuşcaţi lângă o groapă pe jumătate plină de cadavre acoperite cu crengi. Dimineaţa, s-a trezit plin de sânge, dar sângele nu era al lui. Scăpase cu viaţă, şi s-a realăturat coloanei de deportaţi.

Pe bacul care ne trece Nistrul pe la Cosăuţi Iampol, Şabs Roif evocă trecerea Nistrului de acum 65 de ani, pe un pod de pontoane, când unii dintre cei aflaţi în coloană au fost îmbrânciţi în apă şi s-au înecat.

Capitala-trofeu a Transnistriei era Odessa – un trofeu cucerit cu pierderi grele, însă, pentru armata română, căci Antonescu a avut ambiţia să cucerească singur oraşul, fără ajutor german.

Dumitru Bădulescu are 91 de ani şi a participat la luptele pentru cucerirea Odessei. Numai la Karpova, lângă Odessa, asediul a ţinut 11 zile, şi au murit 900 de oameni, după cum îşi aminteşte dl Bădulescu. Cum el făcea parte din unitatea sanitară, a îngrijit atunci răniţi ale căror plăgi infectate se umpluseră de viermi.

Odessa a fost cucerită la 16 octombrie 1941. Curând, armata română avea să defileze pe sub Arcul de Triumf de la Bucureşti. “A fost vârful de popularitate a lui Antonescu, explică istoricul Şerban Rădulescu Zoner. Iar românii credeau că războiul s-a terminat”.

A fost vârful de popularitate a lui Antonescu. Iar românii credeau că războiul s-a terminat.

Şerban Rădulescu Zoner

Liderii marilor partide politice româneşti s-au opus categoric şi trecerii Nistrului şi preluarii, ca pradă de război, a Transnistriei.

Dar, din toamna lui 41, faptul e împlinit: aceasta devine un fel de zonă de depozitare etnică cu ghetto-uri şi lagăre de concentrare temute. Iar Odessa devine pe loc din teatru de război – teatru de masacre.

Mihail Zaslavski avea 16 ani la 16 octombrie 1941. A fost trimis la închisoare în 24 de ore, cu mama, o mătuşă şi 5 fraţi şi verişori – tatăl lui lupta între timp pe front, de partea sovieticilor.

Au fost şi 16 persoane într-o celulă pentru un deţinut. În seara de 22 au auzit o explozie năpraznică.

Era explozia de la Comandamentul armatei române, în care fuseseră ucişi 64 de militari români, şi 4 germani existaseră avertismente că locul, fost sediu NKVD, ar fi fost minat.

Mihail Zaslavski, cu familia, a fost printre miile de evrei duşi, în dimineaţa următoare către periferia oraşului, spre depozitele de armament.

“Undeva aici este familia mea, spune Mihail Zaslavski. Am simţit o lovitură grozavă în spinare, iar fratele meu de 5 ani, pe care-l duceam în spate a fost despărţit de mine. Am fost separaţi - bărbaţii de femei, am fost puşi în barăci şi s-a dat foc. În baraca în care eram eu, acoperişul s-a lăsat şi s-a făcut o deschizătură… împreună cu vreo 30-40 de inşi, am luat-o la fugă, pe câmp…Mulţi au murit sub gloanţe. Eu am scăpat cu viaţă.”

A fost ultima oară când şi-a mai văzut familia. Magaziile au fost ciuruite cu focuri de armă, udate cu gazolină şi incendiate, cu excepţia uneia care, pentru simetrie, a fost aruncată în aer.

După ce a scăpat de aici, Mihail a trăit cum a putut. Fiindcă ai lui nu erau religioşi şi nu era circumcis, a supravieţuit raziilor româneşti, în care era pus să-şi dea pantalonii jos cu cuvintele : “Paşaportul la control!”.

“Represalii, nu masacre”, avea să spună mai târziu Antonescu. În fine pe străzile Odessei s-au înălţat spânzurători.

Efim Nilva avea 11 ani şi locuia aproape de şoseaua cu multe şiruri de pomi numită azi Bulevardul Păcii. A fost îngrozit să-şi vadă acolo o vecină spânzurată: “Era soră medicală şi, când au venit românii, o colegă s-a dus la jandarmerie şi a denunţat-o drept comsomolistă. Au arestat-o şi spânzurat-o într-o noapte”.

Oricine putea denunţa pe oricine. Fără judecată, doar cu un ordin de la jandarmerie, Efim, care era orfan de tată, a fost dus, împreună cu mama lui, la închisoare.

“Mama a fost pusă cu femeile şi eu cu bărbaţii. Şi odată, când am mers la veceu, care era în curte, mi-a ieşit în cale o femeie şi m-a întrebat. Tu eşti Efim? Da – am zis eu. Mi-a dat un pachet, în care am găsit o bucată de pâine şi cinci mărci. Şi mi-a spus : “în noaptea asta au luat-o pe mama şi au împuşcat-o.”

Efim Nilva încearcă să vorbească româneşte, la un moment dat, din recunoştinţa faţă de regina mamă Elena.

Aici, spune Efim, nu puteau să înţeleagă de ce la Odessa evreii erau omorâţi şi la Balta – nu.

La sfârşitul războiului s-a aflat, abia, că avionul Reginei Elena aterizase în zonă, la un moment dat.

“Regina, explică el, a văzut casele înconjurate cu sârmă ghimpată, şi pe oamenii scoşi la muncă. A întrebat ce se întâmplă. Apoi a ordonat ca evreii să nu păţească nimic, şi să fie, pe cât se poate, ajutaţi. A promis să ţină situaţia sub supraveghere şi s-a ţinut de cuvânt”.

Domanovka, Bogdanovka şi Ahmecetka, unele din lagărele cele mai de temut, au alcătuit aşa numitul triunghi al morţii din Transnistria.

La Domanovka ţelul era exterminarea, dar eram mulţi şi, tehnic, era imposibil, şi atunci luau 2-300 de persoane din lagăr şi le duceau undeva lângă vechi tranşee anti-tanc, şi le omorau în grupuri mai mici.

Semion Starkman

Semion Starkman, şi el copil pe atunci, a ajuns cu familia în primele două, urmând un alt traseu obişnuit al altor mii de evrei din Odessa: selecţie aleatorie din mulţimea celor strânşi la marginea oraşului, la ghettoul din Slobodka, înghiontire pe platforma de mărfuri aflată la 10 km, la Sortirovocinaia, călătorie în vagoane de marfă, deschise, la minus 30 de grade, cu “trenul dric” cum îi spuneau soldaţii şi jandarmii români, marş prin zăpadă de la Berezovca mai departe.

“La Domanovka ţelul era exterminarea, spune el dar eram mulţi şi, tehnic, era imposibil, şi atunci luau 2-300 de persoane din lagăr şi le duceau undeva lângă vechi tranşee anti-tanc, şi le omorau în grupuri mai mici”.

Autorii execuţiilor – poliţiştii ucraineni, şi jandarmi locali. Ordinele au fost date de şefii administraţiei române, unele cu recomandarea lui Antonescu. La izbucnirea epidemiei de tifos, au avut loc execuţii masive şi incinerări de cadavre.

De tifos a suferit şi Şabs Roif. După ce a traversat Nistrul pe la Cosăuţi –Iampol, coloana lor a mers pe jos până la Obodovka.

Trăiau într-un sarai, cum îi spune dl Roif, de vite, şi munceau la câmp. Hrana era puţină şi mizerabilă, jandarmii îi băteau, munceau desculţi pe mirişte, epuizaţi...

“Când a izbucnit epidemia de tifos, ne trezeam dimineaţa şi călcam peste cadavre de femei, copii. Am fost şi noi bolnavi, şi nu ştiu în ce fel am rămas vii.”

Cum au murit mulţi deportaţi, s-au eliberat case în lagărul principal, din comună. Familia Roif a primit una dintre ele.

Ajunşi în Obodovka, căutăm casa şi o găsim destul de repede. E casă mică, aproape de şosea, acum părăsită.

Lângă ea se afla cândva gardul de sârmă ghimpată. La câţiva metri, complet ruinată, e fosta sinagogă, devenită comenduire a lagărului şi după război, sediu de bancă.

Familia restrânsă a supravieţuit, dar multe rude au murit. Şabs Roif evocă moartea unui văr: “Era un om care cânta foarte frumos. A îngheţat – i-a căzut carnea de pe oasele picioarelor. Şi din pricina febrei, a început să delireze şi să cânte. A murit cântând.”

Sătenii din Obodovka ne îndrumă către spital, unde doctorul Melnic e cunoscut ca monograf al comunei. Ce amintire se păstrează aici despre administraţia românească?

“E firesc să nu fie amintiri bune. Dar au fost mai buni ca nemţii, care ucideau în masă. Românii băteau, dar nu împuşcau atât de mult.”

Nadejda Ignatiuc şi-a petrecut copilăria la Domonovka şi a rămas cu imaginea românilor ca fiind mai omenoşi.

Românii plângeau şi nu voiau să apese pe trăgaci.

Nadejda Ignatiuc

Că şi germani – unii chiar din minoritatea germană trăitoare în Ucraina - şi ucraineni se fac răspunzători de unele atrocităţi se ştie adminstraţia era însă românească iar responsabilitatea era a noilor stăpâni.

La un moment dat, spre sfârşitul lui 1942, au început să apară unele semne de îmblânzire a regimului: s-a permis, de pildă, distribuirea unor ajutoare trimise de comunitatea evreiască din Vechiul Regat, şi apoi, din America.

Dar îmblânzirea nu privea deloc un alt grup etnic vizat în masă : romii nomazi. La Domanovka a ajuns şi Mihai Iorga, căldărar din Feteşti Vlaşca.

Pe un vânt nemilos, ne-am întâlnit în comuna Movila Miresii. Aici a fost unul din punctele în care au fost comasate mai multe grupuri de romi, după ordinul de deportare dat personal de Antonescu în iunie 42. Mihai Iorga avea 12 ani.

Chiar aici am fost cu familia. Erau corturi multe, sute de familii. De-aici ne-a dus. Am stat vreo trei săptămâni aicea până ne-au adunat. Oamenii ziceau că ne duce la Transnistria să ne dea pământ, case, plug, să fim în rând cu oamenii. De unde! Erau minciuni! Când ne-a dus Antonescu acolo, a vrut să ne distrugă definitiv.

Mihai Iorga

“Chiar aici am fost cu familia. Erau corturi multe, sute de familii. De-aici ne-a dus. Am stat vreo trei săptămâni aicea până ne-au adunat. Oamenii ziceau că ne duce la Transnistria să ne dea pământ, case, plug, să fim în rând cu oamenii. De unde! Erau minciuni! Când ne-a dus Antonescu acolo, a vrut să ne distrugă definitiv.”

Deportaţii şi-au păstrat caii şi căruţele. Până la Domanovka: “Ne băgase pe o vale, aşa, deal dincoace, deal dincoace. Comuna Domanovka era mai departe, la vreo doi kilometri… De-acolo au venit şi gata, ne-a luat caii şi căruţele. Noi aveam bagaje-n căruţe. A rămas tot pe valea aia”.

Apoi, deportaţii au fost duşi pe jos spre Bug. Era deja iarnă. Unii au prins, bordeie, alţii nu. A urmat o iarnă teribilă. Primăvara, au ieşit la iveală cadavrele, mâncate de câini şi ciori.

Tot în iunie 42, are loc ultima fază a deportărilor evreilor,în principal din Cernăuţi, anterior scutiţi de deportare.

Între timp, evreii din Vechiul Regat sunt supuşi unor măsuri discriminatorii şi umilitoare, dar, după cum se exprimă mulţi, “salvaţi” de Antonescu de la moarte.

“Evreii din Regat urmau la rând” – atrage însă atenţia istoricul Mihail Ionescu.

Germanii întocmiseră un plan detaliat, iniţial aprobat de conducerea României. El includea un mers al trenurilor speciale din România către camerele de gazare de la Belzec.

Primele transporturi: Arad, Timişoara şi Turda. 17.000 de evrei urmau să fie scutiţi, 300.000 – nu. Planul nu mai fost pus în aplicare.

Îmblânzire, reacţie faţă de protestele liderilor opoziţiei şi ale reginei Mame? Mersul dezastruos al campaniei din Răsărit şi revelaţia că Germania poate la urma urmelor să nu câştige războiul?

În octombrie '42, guvernul decide şi încetarea deportărilor în Transnistria şi suspendarea planului Belzec.

Legătura dintre cele două devine limpede abia când CFR-ul scrie la cabinetul Antonescu, întrebând ce se aude cu deportările. Răspunsul e: “În Consiliul de Miniştri de la 13 oct 1942 au sistat deportările de evrei.”

Totuşi, abia la 20 decembrie 1943, primul grup de 1.500 de evrei din Dorohoi va părăsi Transnistria. Câteva luni mai târziu, în jur de 1.900 de copii evrei orfani vor fi transportaţi prin România şi vor porni către Palestina.

Istoricul Mihail Ionescu are următoarea explicaţie pentru această schimbare de politică: “La sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943, Antonescu îşi dă seama că Germania poate să piardă războiul şi-n consecinţă începe să utilizeze ca monedă de schimb cu Aliaţii occidentali soarta populaţiei evreieşti din România."

Mulţumim Arhivei Naţionale de Filme pentru materialul audio pus la dispoziţie şi Bibliotecii Academiei Române şi Muzeului Holocaustului de la Washington pentru permisiunea de a publica imagini din colecţiile lor.

Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei" se difuzează sâmbătă, la ora 14.00 şi în reluare duminică, în transmisiunea de la ora 21.00. Aşteptăm comentariile dumneavoastră la rom.dept@bbc.co.uk